imi spui sa iert…si cineva acolo sus ma va ierta la randul sau

imi spui sa fiu mai buna si voi fi rasplatita

imi spui sa intorc obrazul pentru ca asa face un bun crestin

imi spui sa tac fiindca sunt altii care stiu sa spune mult mai bine toate cate sunt de spus

imi spui sa rabd ca asta e o virtute…a femeii

imi spui sa plec fruntea pentru ca asta imi este soarta de om supus

imi spui sa nu indraznesc..pentru ca mi se va spune ca sunt obraznica

imi spui sa nu rad fiindca dau dovada de neseriozitate

imi spui sa nu pasesc in fata ta pentru ca imi uit locul si rangul

imi spui sa nu ridic tonul pentru ca voi fi amutita cu un gest

imi spui sa nu nazuiesc prea sus ca dau dovada de nechibzuinta

imi spui sa te consult fiindca singura nu stiu sa iau hotarari pentru mine

imi spui sa ascult si sa nu gandesc singura

imi spui ce sa fac si te astepti precum un stapan sa ma supun

imi spui….

auzi, sti ceva? ia mai du-te tu si-n…..

candva, demult, scriam…:

“Din atatea feluri de iubiri cate sunt, exista una deosebita, speciala care este suma celorlalte” …mi-a placut felul in care a spus-o, felul in care a accentuat fiecare cuvant rostit cu ton grav, usor indulcit de scanteia din priviri…o astfel de iubire, de-ti este dat sa intalnesti, fa-o a ta si nu-i da drumul, gust-o din plin si nu incerca sa te eliberezi pana cand nu vei fi baut cupa plina de patimi pana la ultima picatura…si-ti vei uita de tine, cel de ieri…”

a trecut atata timp de atunci…s-au schimbat atatea lucruri…m-am schimbat eu…

of, ce frumos era cand mai puteam sa cred…cand simteam cu sufletul tot ce ma inconjura …cand stiam sa rad de orice lucru simplu…cand vedeam frumusetea pura a oamenilor…cand nu eram imbolnavita pur si simplu de indoieli si intrebari…cand stiam sa iubesc sincer…si sa ofer…

dar de atunci am murit de 10 ori si nu, nu am inviat tot de atatea…m-am ridicat, da, dar parte din mine a ramas pe jos la fiecare cazatura…si nu stiu acum cat din mine mi-a ramas si cat am pierdut…poleiala tineretii frumoase am pierdut-o oricum definitiv…

si continui sa devin tot mai mata…mai stearsa…continui sa mor in fiecare zi cate putin…

am obosit sa mai cred, sa mai sper, sa mai strig…chiar si lacrima ce-si face loc in colt de gene, porneste pe obraz intr-o cadere anevoioasa, obosita…

m-am saturat sa tin fruntea ridicata cand simt ca as lasa-o sa se sprijine obosita pe recele peretelui imun…

mi-e sila de zambetul ce cu greu se intinde pe buzele crispate

urasc privirea ce cauta zadarnic reflexia unui licar absent in oglinda trista

nu-mi recunosc palmele ce mangaie tremurand un chip ce nu-l simt al meu, nu recunosc atingerea, gestul, mangaierea…

ma dor umerii de cat de tare au cazut si-i simt grei…prea incarcati si prea ai mei

caut in jur un refugiu dar totul e gri…lipsit de culoare… si pustiu

as vrea sa ma ridic, sa ies la lumina dar picioarele nu ma asculta, trupul ma tradeaza si raman in coltul meu

abea reusesc sa ridic un creion tocit si sa scriu pe o hartie sifonata:

= inchis =

cad pe ganduri…”daca viata ta ar fi un film, ce fel de film ar fi?”

…draga mea draga, ar fi mai degraba un scurt metraj ireal in care as da viata Vietii…si m-as vedea pe mine precum un cersetor ce sta in calea ei cu o mana tremuranda intinsa…

- da-mi Viata vise… da-mi sperante…da-mi clipe…da-mi tot ce imi doresc si n-am avut…

Si Viata trece pe langa mine, mandra doamna incomodata de cersetorul din mine…ma vede si ma priveste ironic…ma ia de haine si ma ridica violent in picioare…imi da doua palme si-mi spune cu voce aspra ca trebuie sa merit tot ceea ce-i cer… ca trebuie sa ma lupt … sa ma lupt?…cu cine, Viata?…cu cine?

- cu tine !

…si pleaca tragandu-si lunga mantie dupa ea…

raman pe loc si strang pumnii langa tamplele ce-mi pulseaza…imi aud scrasnetul de dinti…sugrum cat pot hohotul de plans ce ma incearca… imi las fruntea pe genunchii obositi…stau in mizeria propriilor vise sfaramate…imi spun in gand cuvinte pe care nimeni altcineva nu mi le spune…mi le soptesc incet intr-o incercare disperata de a le si crede…

Viata clatina nemultumita din cap…

- Mai are atatea de invatat…

ofteaza, isi prinde mantia cu o mana si pleaca…

Cu maini tremurande imi iau de mana gandul si pasesc sovaielnic pe pietrele hade. Mi-e teama la inceput iar la primul pas astept sa simt durere, dar nu…e doar caldura pietrei cea care imi invaluie timid talpile incurajandu-ma sa merg mai departe, spre acolo unde gandul ma poarta… Dincolo de mana gandului, esti tu..imi zambesti si uit sa-mi mai fie teama…cu un gest firesc imi arati umbrele noastre reflectate de peretii timpului…sunt cand contorsionate, cand clare ca apa ce ne mangaie unde si unde picioarele. Deodata te opresti si-mi arati un pom a carui creanga sta atat de aplecata incat in locul unde frunza ei atinge pamantul, se naste un sarut…iau un gand bun de-al meu iar altul de la tine si o ridic pana cand pomul si-o acopera cu crengile-i surate..e la loc sigur acum, printre ale ei…ma strigi…iti fac semn cu degetul lipit de buze sa faci liniste…lipesc urechea de trunchiul aspru al copacului si ii aud muzica interioara cum razbate intr-un tril de multumire spre suprafata iar cand atinge scoarta, imi inroseste obrajii…o iau la fuga…tu razi si ma opresti prinzandu-ma de mana…si-mi spui ca mai ai atatea sa-mi arati…rad fericita si te urmez…gandul nu mai e intre noi si pot acum sa-ti simt caldura mainii ce o tine strans pe a mea intr-un gest protector..linistitor…

isi trage incet mana dintre palmele mele ce o strang usor…

isi intoarce privirea

cauta noi orizonturi

gandul ma uita, inima ma respinge…

simt…

cuvinte de regret nu stiu sa-i spun

’stai’ e un cuvant strain pe care buzele refuza sa-l spuna

palmele se desfac , imi cad eliberandu-i mana din causul cald

du-te…zboara liber…voi fi aici

stiu sa renunt, stiu sa ma imbrac in umbra, stiu sa tac……

brokenface.gif

un gest, un cuvant..o atitudine..toate conturate in silueta mandra de ganduri

ma cheama din conul de umbra in care stau ascunsa

ma prinde de mana si ma trage la lumina

din pocal de dorinte imi toarna apa in palmele desfacute

- spala-ti fata, zambeste…

ma uit in ochii a caror caprui mi-l inchipui ca-l vad

arunc apa pe obrajii brazdati de rauri de lacrimi… le spala urma

imi patrunde in piele, in ochi…in suflet

si-mi da o scurta iluzie de bine, stare de delir

uit sa respir

ma asez pe iarba verde si-mi ingrop fata in roua

recele ei imi face bine, imi trezeste simturi

o mana mi se aseaza pe umar si o simt cum vrea sa ma intoarca

nu o las, opun rezistenta atat cat sa inteleaga ca nu-i vreau prezenta

- lasa-ma sa plec…

- unde?

- nu stiu… acolo unde gandul meu nu raneste, unde cuvantul e doar cuvant, nu arma, nu jignire

- si unde e locul ala?

oftez si ma ascund in iarba cruda… inchid ochii pentru a nu-mi trada dezamagirea… intrebarea se repeta…unde e locul ala?

- stiu ca nu exista, vrei doar sa ma faci sa recunosc…. poate exista doar undeva in mine… acolo unde imi tin toate cele traite zavorate sub sapte lacate… poate exista in taceri…acolo unde nimeni nu ma cunoaste, unde nimeni nu crede ca-i sunt obstacol…

- si vrei sa pleci acolo? sa te inchizi in tine sau sa-ti faci pavaza din taceri?

- ma gandesc… ma gandesc…

ma uit la usa ce a trantit-o in urma…ma scald in zgomotul ce mai vibreaza in mine…deschid incet ochii…sunt seci…nu mai stiu sa plang, nu pentru el, nu pentru noi…stau cu genunchii ghemuiti la piept si cu barbia rezemata de ei…un zambet prost imi violeaza buzele si nu-l pot oprii…vad doar ironicul situatiei si-mi las buzele violate de fapt de un adevar pe care bunul simt ma opreste sa-l strig…

e curent in casa…sunt prea multe usi deschise, usi ce ar trebuii sa ma ridic si sa le inchid dar imi spun ca usile trebuie sa fie mereu deschise…dinspre tine inspre mine…si invers…dar ale tale sunt cu sens unic…iar eu m-am prefacut a ratacii drumul si nu te-am mai gasit…si ai venit sa vezi de ce intarzii…

- de ce nu vi? … ma intrebi atat de mirat si raspunsul meu iti pare asa de neinteles

- nu mai stiu drumul spre tine… prea multe piedici… prea complicat pentru femeia simpla din mine…si cred ca incep sa te uit…

si-ti zambesc bland asa cum te-am invatat sa te trezesc diminetile…sa te spal cu un zambet si sa sterg somnul din priviri cu un sarut…

dar azi sarutul imi seaca pe buzele ce se incapataneaza sa ramana inchise intr-un zambet doar … un zambet in care nu ma regasesc, nu vreau, pentru ca simt durerea ce se ascunde sub fata-i poleita… un zambet ironic , prea plin de adevaruri tacute, ascunse in mine precum atatea taine ce vin peste mine si raman inchise in eternice cutii ale Pandorei…un zambet a carui greutate imi violeaza buzele…

si tac… ma uit la usa ce ai trantit-o in urma… ma scald in zgomotul ce mai vibreaza in mine…

deschid incet ochii…

sunt seci

atat ai reusit sa-mi iei… lumina ce-mi incalzea atat de frumos privirea…